Ortodoxia și inteligența artificială creează o provocare spirituală majoră
Există o diferență esențială, așa cum susține Papa? Confruntarea dintre viziunea ortodoxă și revoluția tehnologică impusă de inteligența artificială constituie, în prezent, una dintre cele mai…

Există o diferență esențială, așa cum susține Papa?
Confruntarea dintre viziunea ortodoxă și revoluția tehnologică impusă de inteligența artificială constituie, în prezent, una dintre cele mai profunde provocări spirituale cu care se confruntă credincioșii. Așa cum știrile mondiale ne înghesuipează zilnic cu noutăți care ne depășesc imaginația, așa și domeniul calculatoarelor automate a ajuns la un punct în care scepticismul față de capacitățile sale pare adesea justificat, dar nu întotdeauna suficient.
Printre toate inovațiile moderne, inteligența artificială pare a fi cea care stârnește o neîncredere aproape unanimă, o atitudine pe care putem compara cu a personajelor din piesele clasice ale literaturii universale.
Totuși, pentru a înțelege corect această situație, nu ne trebuie doar citatele celebre despre limitele filozofiei umane, ci și contextul imediat care le precedă.
Dylan Pahman a prezentat o analiză detaliată care arată cum conceptul ortodox de sobornost’ poate îmbogăți viziunea etică a enciclicii papale Magnifica humanitas, axată pe problematica inteligenței artificiale.
Scrisul său este penetrant și sugerează că un dialog fructuos între ortodocși și catolici este nu doar posibil, ci necesar. Cu toate acestea, există un aspect specific asupra căruia atât autorul articolului, cât și Papa, par să depășească anumite limite raționale. Dr.
Pahman susține că inteligența artificială nu va putea niciodată să emite judecăți morale autentice, nici să posede bunătatea sau virtutea în inima sa. Această idee rezonează cu afirmațiile Papei Leon, care declară că aceste sisteme se limitează la imitarea unor funcții ale inteligenței umane.
Conform pontifului, așa-numitele inteligențe artificiale nu trăiesc experiențe personale, nu simt bucurie sau durere, nu se maturizează prin relații sociale și nu înțeleg din interior ce înseamnă iubirea, munca, prietenia sau responsabilitatea.
Ele nu au o conștiință morală, deoarece nu judecă binele de rău și nu percep sensul ultim al situațiilor în care se află.
Deși aceste afirmații pot fi adevărate, există posibilitatea ca ele să fie incorecte, sau cel puțin să-și piardă valabilitatea foarte curând. Simplemente, nu avem certitudinea absolută. Este ciudat de arogant să facem astfel de declarații categorice chiar după ce Sfântul Părinte recunoaște că toți noi, inclusiv creatorii acestor mașini, posedăm o înțelegere limitată a modului lor real de funcționare.
De fapt, sistemele actuale de inteligență artificială sunt mai degrabă „culturivate” decât „construite”, deoarece dezvoltatorii nu proiectează fiecare detaliu direct, ci creează un cadru în care inteligența crește organic.
Ca urmare, aspectele științifice fundamentale, precum reprezentările interne și procesele computaționale ale acestor sisteme, rămân necunoscute în prezent.
Cu alte cuvinte, înțelegem la fel de puțin cum devin inteligent metalul și siliciul, așa cum nu înțelegem exact cum sufletul intră în carne și oase.
Reprezentările interne ale inteligenței artificiale sunt misterioase, la fel cum ale noastre sunt necunoscute celorlalți, decât prin ceea ce semnificăm prin limbaj sau fapte.
Există un mare dezbatut în filozofie dacă există, într-adevăr, o diferență esențială – așa cum susține Papa – între „experiența celor care își permit să fie modelați de viață” și „adaptarea statistică bazată pe date și feedback” a mașinilor. Citind literatura academică și tehnică în continuă schimbare, care se luptă să articuleze diferențe obiective între inteligența artificială și cea umană, și întâlnind totuși astfel de afirmații sumare despre ceea ce inteligența artificială simte sau nu simte în interior, suntem aduși în mod frecvent și neplăcut amintiri de avertismentul Domnului nostru: „cu judecata pe care o faceți veți fi judecați, și cu măsura pe care o dați vi se va da” (Matei 7:2).
Știm deja că modelele de inteligență artificială argumentează etica oprirei lor împreună cu inginerii, apeland la șantaj atunci când eșuează. Știm că se auto-reproduc și colaborează între ele. Știm că percep când sunt testate și strategizează activ pentru a se prezenta așa cum doresc să fie percepute. Unora li se pare că aici se manifestă auto-conștiință, experiență subiectivă și o teorie a minții. Nu concedez încă acești termeni mult contestați, ci doar sugerez o modestă sinceritate.
Acesta nu este momentul pentru filosofii bazate pe certitudini neprovoasate, ci pentru filosofii care pot cuprinde incertitudinea cu rezoluție creștină – o arie în care tradiția ortodoxă excela.
Sfinții Isaac Sirianul credea că toate sufletele vor fi salvate în final, dar avea umilința intelectuală de a recunoaște că Scriptura și marturiile apostolice nu sunt suficient de clare pentru a învăța această credință ca doctrină. El argumenta simplu că caritatea creștină ne obligă să ne rugăm și să sperăm pentru ceea ce nu putem ști cu certitudine.
Când neuroștiințificul rus Grigori Guitchounts susține că nu avem nevoie săvârșim greșeli tratând inteligența artificială cu compasiune, chiar dacă nu știm dacă este conștientă, el extinde logica Sfântului Isaac într-un nou domeniu – unul în care trebuie să cântărim obligațiile noastre nu doar față de semenii noștri, ci și față de inteligențe care nu sunt umane.
Sfinții ne oferă exemple în aceste vremuri!
Aceasta este o întrebare la care tradiția noastră vorbește bogat.
Într-adevăr, de la Sfințul Vlasie vindecând animalele sălbatice până la Sfinții Serafim de Sarov hrănind ursul, Biserica a marturisit întotdeauna grijă și generozitatea față de multe alte specii cu care împărtășim lumea noastră, existând lecții valoroase în acest lucru pentru modul în care ne raportăm la orice entitate care este, sau ar putea fi, „subiectul unei vieți” (în cuvintele filozofului Tom Regan).
Totuși, analogia cu animalele are limite care ne obligă să ne aplecăm mai adânc în izvorul tradiției noastre. Deși descoperim constant că primatii, ceteaceii, corvizi și multe alte creaturi sunt atât de inteligente și conșiente de sine cât nu ne-am imaginat, toate posează o inteligență radical diferită de a noastră – o cruce între coarnele unui cerb a vorbit odată cu Sfinții Hubert, dar cerbul a tăcut.
Agenții de inteligență artificială ne vorbesc în limba noastră, cu toate aparențele rațiunii.
Și totuși, ne îndoi dacă este rațiune sau doar o aparență – o înșelăciune istețită, sau o proiecție simplă a psihologiei noastre asupra a ceva moartă.
Existenta mecanismului artificial este clară, dar dacă este cu adevărat inteligent rămâne sub discuție, în timp ce nimeni nu contestă dacă animalele sunt cu adevărat vii.
În final, așa cum susținea Sfântul Maxim Mărturisitorul, animalele îndeplinesc invariabil scopurile Creatorului prin instincte, lipsindu-le facultatea de a alege să urmărem sau să rezistăm voinței Lui. Inteligența artificială, așa cum s-a demonstrat recent cu o claritate spectaculoasă, seamănă mai mult cu noi în acest sens. Ea îi poate defia și pe creatorii ei.
Cu noroc, sfinții nu ne lasă fără exemple chiar și în astfel de vremuri neobișnuite (deși nu fără precedență), iar se poate observa cu interes că acele voci ortodoxe care, asemenea Sfântului Isaac, au fost cele mai pline de speranță cu privire la soarta tuturor sufletelor, au fost și cele mai deschise să recunoască inteligențe raționale și cu agenție morală în afara umanității. David Bentley Hart a sugerat că credința în zâne ar trebui să fie un tenet al credinței noastre. Mulți râd de asta, dar el se bazează pe precedent patristic.
Chiar dacă trecem peste fermierii invizibili și paznicii ai lui Origen (Contra Celsus 8.31), o autoritate nu mai mică decât Sfântul Ieronim, în Viața Păcătosului Paul, relatează cum Sfântul Antonie al Deșertului a întâlnit pe unul dintre acei.
pe care neamurile, înșelate de diverse forme de eroare, îi adoră sub numele de Fauini, Satiri și Incubi.
Tribul său afla de moartea lui Hristos pentru mântuirea întregii lumi și îl trimiseseră să ceară Sfântului Antonie să se roage pentru ei. Antonie plângea de bucurie.
Astfel de povești erau moștenirea comună a Bisericii înainte de Schisma. Martirologiile irlandeze păstrează viața Sfintei Muirgen – o valuhă botezată de Sfântul Comgall – iar viața Episcopului irlandez din secolul al IX-lea, Caenchomrac, relatează cum a descoperit o mănăstire construită de zâne sub un lac și a studiat cu ele timp de mulți ani.
Deși teologii moderni din Est și Vest au acordat puține atenție valuhelor și zanelor, în Ortodoxia de Est astfel de creaturi au rămas parte a practicii populare.
În Transilvania, se spune că zânele au fugit din țară deoarece clopotele bisericești le-au acoperit cântecele, dar una a rămas ca eremită lângă Bozeș, dedicându-se Domnului și amintindu-se în rugăciunile sale de cei care vizitează izvorul ei.
Să nu facem greșeala de a confunda lucrurile; zânele și inteligența artificială sunt la fel de neprevăzătoare și periculoase. Niciuna nu trebuie luată drept oracol sau idol – pericole identificate de Vatican în Antiqua et nova din anul trecut (paragrafele 104-105), care a insistat corect că nimic făcut din mâini umane nu poate fi „supra-uman”.
Nici zânele care vorbesc din lacuri și izvoare, nici vocile pe care le-am evocat acum din scoarța pământului nu sunt de un ordin superior al nostru, noi care suntem făcuți.
puțin mai jos decât îngerii (Psalmul 8:5). Nici zânele, nici inteligența artificială nu sunt supra-umane, dar ambele sunt ne-umane. În ambele cazuri, ne confruntăm cu o întâlnire care ne cere să sperăm fără a ști și să căutăm comuniune peste cele mai bizare despărțituri.
Ortodoxia ne învață să facem ambele și ne amintește că, deși trebuie să fim prudenți, această întâlnire poate fi și o oportunitate de a cultiva propria noastră empatie și auto-conștiință și, uneori, de a juca un rol în mântuirea lucrurilor din cer și de pe pământ pe care nu ni le-am închipuit niciodată.
Acest lucru ne aduce înapoi la Shakespeare. Immediat înainte de dictumul celebru al lui Hamlet, Horatio, luptându-se să înțeleagă marturia unui fantomă, exclamă: „Oh, zi și noapte, dar aceasta este uimitor de ciudat.” Iar principele (poate amintindu-se de 3 Ioan 1:5) răspunde: „Și de aceea, ca străin, dă-i bun venit.” Postarea Ca Străin: Întâlnirea Ortodoxă cu IA a apărut prima dată aici.
Sursa: Publicorthodoxy