Varlaam din Antiohia: Cum a învins un țăran flăcările cu voința
O credință de neclintit! Pe 19 noiembrie, Biserica ortodoxă comemorează pe sfântul Varlaam, un om simplu din satele Antiohiei. Vorbea cu accente țărănești, ceea ce îi făcea pe unii să râdă, dar…

O credință de neclintit!
Pe 19 noiembrie, Biserica ortodoxă comemorează pe sfântul Varlaam, un om simplu din satele Antiohiei. Vorbea cu accente țărănești, ceea ce îi făcea pe unii să râdă, dar sub aparența modestă se ascundea un luptător neobosit al lui Hristos.
Guvernatorul orașului l-a subestimat, crezând că simplitatea limbajului îl va face ușor de cucerit. A greșit.
Când a auzit glasul lui Varlaam, tiranul a fost cuprins de o frică intensă, simțind în cuvintele sale o forță cerească, aproape angelică, care contrasta brusc cu tonul rustic al vorbirii.
Sufletul său era rafinat, chiar dacă limba părea terestră.
Furia persecutorului a izbucnit imediat. Guvernatorul a ordonat bătrături violente.
Călăii l-au lovit cu toată forța, până când propriile mâini ale tortionarilor s-au obosit și au devenit amorțite, dar spatele martirului nu s-a îndoit. Această răbdare a fost descrisă emoționant de Sfântul Vasile cel Mare, care nota că Varlaam considera chinurile o sursă de bucurie. Percepea loviturile de bici ca pe atingerea trandafirilor și fugea de atacurile neașteptate ca de săgeți.
Privea furia judecătorului ca pe o simplă umbră de fum, râdea de mulțimile sălbatice ale lăncierilor și se bucura de primejdii ca de cununi de onoare.
Mâna care nu s-a plecat niciodată!
Rănile erau onoruri, iar pedepsele crude îi aduceau aceeași bucurie ca recompensele strălucitoare.
Scuipa pe ascuțișul săbiilor, considera mâinile călăilor mai moi decât ceara, îmbrățișa butucul torturii ca pe un simbol al mântuirii și se bucura de zidurile închisorii ca de livezi înflorite.
Aceste fragmente sunt consemnate în colecția „Părinți și scriitori bisericești”, volumul XVII, pagina 521.
Vizând că nu-l putea învinge prin metode convenționale, tiranul a conceput o strategie diabolică, vizând mâna dreaptă a martirului.
Varlaam, care adusese adesea jertfe Domnului, era condamnat să devină el însuși jertfa. Sfântul Vasile relatează: Acesta a fost ultimul chin inventat de torturatori. Ei își spuneau: «Dacă nu i-am îndoit voința prin numeroasele torturi, să-i îndoid măcar mâna acestui luptător dornic de bătălie prin foc.
Dacă nu i-am tulburat sufletul prin diverse trădări, să-i tulburăm măcar mâna, punând-o în flăcări!». Dar hoții nu au reușit nici cu această speranță. Flacăra a mâncat mâna, dar mâna a rămas, ținând flacăra, ca pe cenușă.
Jertfa finală a martirului!
Nu a întors spatele focului, ci a rămas nemișcat, iar mâna lupta cu vitejie împotriva flăcării, dându-i martirului prilejul de a rosti cuvintele profetului: «Binecuvântat este Domnul Dumnezeul meu, Cel ce învață mâinile mele la oștire și degetele mele la război!» (Psalm 143, 1).
Focul se învârtea în luptă cu mâna, dar focul era cel învins. Lupta era între flacără și mâna dreaptă a martirului, dar victoria mâinii drepte era o victorie necunoscută până atunci de nicio bătălie.
O, mână mai dornică de luptă decât focul! O, mână care nu știe să se plece în fața focului! O, foc care ai cunoscut că poți fi învins de mână!
Fierul se înmoaie în fața iuțeala focului; arama se pleacă în fața puterii focului; de foc este învinsă și tăria pietrelor; dar tăria focului, care îndoiește totul, nu a îndoit, arzând, dreapta martirului.
Sinaxarul din Minei relatează detaliul final: mâna a ars complet, până când cenușa tămâiei a căzut singură pe altar. O stihiră din rugăciunea „Doamne, strigat-am” îl mustră pe martir: „Ca un preot ce ai fost, și înaintea lui Dumnezeu stând și către El apropiindu-te, fericite, nu prin sânge străin, ci mai vârtos cu sângele tău și cu mână de martir, ai adus tămâie cu bun miros, nu la înșelăciunile demonilor, ci lui Hristos Mântuitorului și Stăpânului, Celui ce pururea împărățește”.
În mijlocul acestei torturi extreme, Varlaam și-a încredințat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Această confruntare între mână și foc rămâne un model etern. Mâna dreaptă a sfântului martir este binecuvântată pentru că nu a servit două altare și nu a turnat tămâie în două jertfelnice.
Ca soldat neînfricat, a câștigat o victorie care transcende timpul.
Sursa: Doxologia